O frunză clătinată-n vânt

O frunză clătinată-n vânt


Ce am fost cândva?
Și ce sunt acuma?
Eram și eu ca orice om!
Cu putere și speranță,
Însă astăzi sunt
O frunză clătinată-n vânt.

M-am desprins din pom uscat,
Pe pământul umed cad,
Înapoi, nu mă pot întoarce.
Chiar de mie încă îmi place.

Îmi place să fiu bătut de vânt,
De picături de ploaie,
Omului să-i dau răcoare,
Să-l adăpostesc de Soare.

Am ajuns să fiu călcat,
De mii de oameni în picioare.
Sub papucul lor să stau,
Insectelor, hrană să dau.

Verde, eu am fost odată,
Mă plăcea o lume-ntreagă.
Astăzi, chipul s-a uscat,
Lumea m-a abandonat.

Cum sunt fluturat în vânt,
Așa și viața ta va fi,
Cu lumină și întuneric,
Necazuri și bucurii...

Ascultă, Omule, la mine
Căci te-nvăț, numai de bine.
Cum copilul, ți-l iubești,
Natura s-o prețuiești,

Din lumea, asta am plecat.
Așa cum nici nu s-a observat,
Și spun adio, lumii-ntregi,
Chiar de nopțiile sunt reci...
Omule! Să te gândești,
Natura cum s-o prețuiești.
Viața cum să ți-o trăiești,
Căci lumea, nu o moștenești!